Politetea

Politeţea şi bunul simţ…prea rar întâlnite

Am fost învăţată de mică să fiu politicoasă. Nu răspundeam urât, îi respectam pe cei mai în vârstă, nu spuneam lucruri nepotrivite. Am învăţat să respect casa şi lucrurile altuia, să nu spun chiar orice îmi trece în cap, să am grijă să nu rănesc pe alţii prin cuvinte sau comportament nepotrivit. Aşa sunt şi acum. Poate unora vi se va părea demodat, dar eu consider că trebuie să trăim cu toţii în linişte, să ne înţelegem unii cu alţii. Iar modul de a face asta este politeţea şi bunul simţ.

O problemă care apare atunci când tu eşti politicos, este că te aştepţi ca toţi să fie ca tine. Mare greşeală! În primul rând pentru că vei rămâne repede dezamăgit iar în al doilea rând pentru că vei fi catalogat ca răsfăţat, paranoic, fandosit, ţi se va spune că te crezi perfect, că eşti îngâmfat sau arogant, că te consideri prea bun şi ceri prea multe.

Îmi pare rău, dar eu am aşteptări de la cei din jur. Mai ales de la cei care ştiu că au avut parte de educaţie şi că părinţii i-au învăţat să se poarte (sau au încercat).

Cuvintele rănesc. Nu zice nimeni să minţiţi, dar ce-ar fi să tăceţi din gură decât să împroşcaţi cu răutăţi gratuite? Ziceţi că nu o spuneţi cu invidie sau cu intenţie, însă când deja se întâmplă de prea multe ori, nu prea mai sună a lucru nevinovat. E simplu. Ori vreţi să răniţi acel om ori pur şi simplu nu aveţi cei 7 ani de acasă.

Şi nu, nu consider că sunt exagerată atunci când cer să fiu tratată cu politeţe.Nu mă supăr. Minţiţi-vă în continuare, să nu vă întrebaţi însă de ce lumea nu vă suportă.